Irina Airinei: Cum s-a descoperit cea mai veche biserică creştină de rit bizantin din Transilvania şi care sunt semnificaţiile acestei descoperiri, domnule academician?

Acad. Răzvan Theodorescu: În 1977, după cutremur, regretatul meu coleg Radu Heitel care efectua săpături la Alba Iulia, mi-a spus „Răzvane, dragă, vino să-mi vezi cercetările şi să-ţi dai cu părerea, eu cred că aici este vorba de secolul zece! Pentru că exista, pe atunci, tendinţa să se vorbească numai de secolul nouă ca să se antedateze nişte prezenţe româneşti, dintr-un spirit indus atunci de partidul comunist. Ducându-mă acolo, după observaţiile mele privind elementele de arhitectură, mortar, piatră şi aşa mai departe, am spus: acest baptisterium trebuie să fie din secolul zece. Şi, ca orice baptisterium circular, este legat de botezarea cuiva. Cine putea fi botezat acolo? Românii erau vechi creştini. Şi atunci am făcut conexiunea cu textul cronicii bizantine care vorbeşte despre „Hierotheos, Episcopos Turkias”.  Pentru bizantini, toţi cei care erau din Răsărit precum ungurii şi bulgarii erau numiţi „turci”.  Episcopul misionar Hierotheos, hirotonit pe la 953 ca Episcop al Turkiei, adică al Ungariei l-a însoţit pe Gyula, devenind primul episcop în istoria creştinismului din Ungaria. În catedrală fiind, i-am spus lui Heitel: eu cred că aici s-a botezat Gyula. Şi atunci a venit după mine un cleric maghiar catolic. M-a auzit şi a spus: „vreau să vă dau un sigur amănunt: capela unde se află rotonda, chepengul, este dedicată Sfântului Ioan Botezătorul. Biserica catolică de secol XIII a fost construită peste acest baptisterium bizantin. În acea clipă, faptul că Ştefan Moller a descoperit un baptisterium în Alba Iulia în care Hierotheos a practicat botezul ungurilor lui Gyula a devenit pentru mine o certitudine.

I.A.: Cum a ajuns Orientul… în Ungaria, domnule ?

Acad. R. Th.: În 1999, în volumul Picătura de istorie am inclus eseul numit Orientul din Ungaria care a produs puţină vâlvă şi în care eu arăt că ungurii, de fapt, s-au  botezat, încă de la început, în rit bizantin. Rotonda ecclesia din Alba Iulia nu a fost descoperită, în vremea noastră, ci, mai demult, de Moller Istvan. Atunci s-a realizat acel chepeng de acces în rotondă. Radu Heitel a scris despre asta în „Revue Roumaine d’Histoire de l’Art” pe care o conduceam în anii ‘70. Rotonda era foarte apropiată de prima bazilică (preexistentă basilicii catolice) şi care a fost sediul lui Ladislau cel Sfânt, sediul primei episcopii a Transilvaniei. Radu Heitel găsise multe elemente care trimiteau la secolul X.  Ştim că în acel secol multe căpetenii maghiare, slave, ruse mergeau la Constantinopol şi se creştinau. Putem bănui că, în vechiul Apulum existau grupuri dizidente de grupul arpadian  din Câmpia Panonică. Gyula se botează la Constantinopol, imediat după 950, după cum ne spun cronicile lui Kenedros şi Skylizstes care ne mai spun că acest Gyula revine acasă cu un călugăr bizantin, Hierotheos, numit de Patriarhul Teofilact „Episcopos Turkias”, numele dat ungurilor fiind cel de „turci”, de la ideea venirii lor din Răsărit. Gyula este tatăl Şaroltei, căsătorită cu Geza al căror fiu, Vajk trece la credinţa Occidentului, nu spunem catolică pentru că suntem înainte de schismă. Vajk Ştefan, nepotul lui Gyula s-a botezat în legea Romei pentru că, de-a lungul istoriei, funcţionează o cutumă conform căreia toate conversiunile la creştinism din cele mai vechi timpuri până azi se fac prin femei. Toate. Femeia este cea care determină credinţa. Ei, bine, Gyzela de Bavaria l-a îndreptat spre credinţa Romei pe soţul ei, care venea de la Alba Iulia, dintr-un grup de maghiari dizidenţi. De ce au ajuns ei la Alba Iulia? Căutând sarea, cu caii şi cu vitele. Oamenii aceştia erau de lege răsăriteană, de lege constantinopolitană, înainte de schisma din 1054. Gyzela de Bavaria a mers apoi după legea Romei şi l-a făcut pe soţul ei să aleagă astfel. În vremea urmaşilor lui Ştefan ce Sfânt, după anul 1000, din nou, influenţa Bizanţului a fost cea mai puternică în Ungaria. Coroanele sunt venite din Bizanţ, prin urmare ungurii s-au creştinat prima oară la Alba Iulia în rit bizantin şi urmaşul lor a trecut la legea Romei dar apoi, din nou, Constantinopolul a fost prevalent, de la Andrei I până la Ladislau şi până la sfârşitul secolului XI.

I.A.: Şantierul arheologic coordonat de arheologul expert dr. Daniela Marcu Istrate a scos la iveală indicii despre existenţa unei biserici creştine timpurii, construite sub influenţa arhitecturii bizantine, ctitorite de principele Gyula creştinat la Constantinopol (secolul X). Oricum, specialiştii bănuiau, încă din anii ‘70, ca urmare a cercetărilor efectuate de arheologul Radu Heitel, că aici a existat o biserică creştină pe ruinele căreia a fost construită ulterior prima Catedrală romano-catolică. Potrivit Danielei Marcu Istrate acest plan în formă de cruce greacă înscrisă este specific arhitecturii bizantine şi confirmă datarea timpurie a bisericii. Cum comentaţi aceste remarcabile descoperiri, domnule academician?

Acad. R. Th.: Descoperirea doamnei Daniela Marcu nu face decât să certifice ceea ce am spus eu. Lumea ungară este o lume mai întâi de coloratură bizantină. Cred că era o biserică de rit răsăritean, probabil biserica lui Hierotheos. Baptisteriumul era la câţiva metri, lângă aceasta, cum se întâmplă întotdeauna. Descoperirea este foarte importantă pentru istoria europeană, nu numai pentru istoria românilor. Ungurii au făcut această creştinare în rit bizantin, şi o spunem fără prejudecăţi. Ungurii sunt un caz antropologic fericit în istorie. Ei intră în secolul X ca nişte sălbatici care înspăimântă Europa. Exista o rugăciune în Occident, în Franţa, De sagitis Hungarorum libera nos, Domine! (De săgeţile ungurilor scapă-ne, Doamne!). Rugăciunea de seară… A venit înfrângerea lor din 955 de către Otto cel Mare şi această înfrângere a fost fericită pentru că i-a obligat să se sedentarizeze în pusta maghiară, au cunoscut Bizanţul, au trecut la Legea Romei şi au devenit, foarte iute, o civilizaţie importantă, dar care datorează imens spaţiului romanic al Transilvaniei. În asta constă importanţa descoperirii actuale.

I.A.: Ce reprezenta, prin urmare, pentru unguri, Bizanţul?

Acad. R. Th.: Cea mai înaltă civilizaţie a Europei, continuatoarea Romei, continuatoarea Greciei, în artă, în legi, în tot. Aceasta era paradigma civilizaţiei, Occidentul a venit pe urma sa. Fenomenul Hierotheos (Ierotei)-Alba Iulia, botezul ungurilor în rit bizantin înainte de schismă se repetă şi în sudul Ungariei şi lângă Arad, la Bizere sau Cenad şi în multe alte locuri. Este un fenomen de importanţă europeană în care creştinismul maghiar, biserica bizantină, fondul romanic românesc au avut un rol extrem de important. Acad. Ioan Aurel Pop, în Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1996, arată că ducii Transilvaniei care au purtat numele Gyula, cu variante, nu s-au aflat sub dominaţia ducilor arpadieni, Gyula cel Bătrân primind titlul de patricius şi devenind federat sau vasal al Bizanţului. De altfel, Biserica Ungară a păstrat puternice elemente de tradiţie bizantină.

I.A.: Ce reprezintă, pentru dumneavoastră, absida semicirculară descoperită la Alba Iulia?

Acad. R. Th.: Biserica orientală suspendată de cupolă ca lumea de Ochiul divin.

I.A.: Ce s-ar fi întâmplat dacă Bizanţul nu ar fi căzut sub turci?

Acad. R. Th.: Nu ar fi existat Rusia ca moştenitoare a Bizanţului. Dar, pe de altă parte, căderea sa era legică. Bizanţul a încercat să se integreze în Europa cu mijloacele epocii: unirea bisericilor. Integrarea europeană de astăzi, intrarea în NATO ne trimite cu gândul la unirea bisericilor, cu 500 de ani înainte. Proiect eşuat, cum au eşuat şi cruciadele.  Deci, Bizanţul trebuia să cadă inexorabil, deşi s-a vrut o punte între realitate şi utopie.

Prilejul a oferit - la inițiativa Guvernatorului BNR acad. Mugur Isărescu - sărbătorirea romancierului, ziaristului și omului de teatru Dinu Săraru, la împlinirea vârstei de 80 de ani.

Recepția a avut loc în Holul de Marmură al BNR și a fost onorată de membri ai Academiei Române, vicepreședinții BNR, membri ai Consiliului de Administrație, personalități ale vieții științifice şi reprezentantul României la Banca Mondială, Mihai Tănăsescu.

Discursul omagial a fost rostit de acad. Mugur Isărescu, Guvernatorul BNR, urmat de cuvântul de răspuns al romancierului. În deschiderea Recepției au susținut un mini-concert marele artist al scenei românești, Tudor Gheorghe, și cunoscuta soprană internațională, Alexandra Coman.

Acad. Mugur Isărescu a oferit sărbătoritului placheta numismatică dedicată creatorului BNR, Eugeniu Carada.

Acad. Mugur Isărescu

Doamnelor şi domnilor,

Am deosebita plăcere de a vă ura bun-venit în această seară la evenimentul aniversar dedicat scriitorului Dinu Săraru. Academicianul Răzvan Theodorescu, prezent alături de noi, spunea: „pe orice a pus mâna Dinu Săraru, cultural vorbind, s-a preschimbat într-un succes.”

Sper că şi acest eveniment, care deschide suita de manifestări din cadrul proiectului „Zilele cultural ale Băncii Naţionale a României - 2012″, va fi un succes.

Dinu Săraru va împlini în câteva zile 80 de ani. Maestre, permiteţi-mi să vă urez „La mulţi ani!”, din partea BNR, a Consiliului de administraţie al Băncii, din partea celor prezenţi acum aici, din partea mea.

Suntem emoţionaţi că aţi acceptat invitaţia noastră de a vă sărbători această frumoasă vârstă la Banca Naţională a României şi că, de această dată, scriem împreună istoria dumneavoastră personală.

BNR este implicată în susţinerea valorilor culturii româneşti. Prin dumneavoastră, maestre, aducem însă ceva în plus: suntem şi noi acasă la Slătioara, printre dealurile Olteniei vâlcene de sub munţi, pe valea Luncavăţului, locul de baştină al profesorului Constantin Ionete (Măldăreşti) şi al fondatorului BNR, Eugeniu Carada, născut la Craiova, dar care a copilărit la Slăviteşti, pe urmele acelor ţărani frumoşi şi mândri pe care i-aţi adus, cu atâta realism, printre betoanele Bucureştiului, alături de alţi moşneni dragi.

Mulţumim pentru doza de autenticitate, pentru parfumul acela frust de uliţă de ţară pe care ni le-aţi dăruit de-a lungul timpului, parfum de care, mai devreme sau mai târziu, ni se face dor tuturor.

Împreună cu dumneavoastră avem astă-seară cu noi oaspeţi de suflet ai BNR, doi artişti - preferaţi ai sărbătoritului: bardul Tudor Gheorghe, confrate oltean al maestrului Dinu Săraru, şi celebra noastră soprană, Alexandra Coman, acompaniată la pian de Liviu Teodorescu Ciocănea.

Cântăreţ, compozitor şi artist, interpret al operei marilor poeţi români, maestrul Tudor Gheorghe însufleţeşte an de an publicul de pretutindeni. După cum spunea Marin Sorescu, „de fiecare dată când îl ascult, Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească, populară şi cultă, poate mişca munţii.”

Tânăra soprană Alexandra Coman a absolvit Universitatea Naţională de muzică în 2002 şi a reuşit să cucerească repede inima publicului prin evoluţia sa vocală şi teatrală, încântând scenele internaţionale alături de nume celebre precum Placido Domingo şi Jose Carreras.

Stimaţi oaspeţi, vă mulţumesc că aţi onorat invitaţia de a fi împreună cu noi la această aniversare specială şi vă doresc o seară plăcută în continuare. Îl invit acum pe maestrul Săraru să ne spună câteva cuvinte.

Maestre, aveţi cuvântul.

*  *  *

Dinu Săraru

Distinse Domnule Academician
Mugur Isărescu
Guvernator al Băncii Naţionale,

Îngăduiți-mi să vă exprim gratitudinea pentru atenția și onoarea cu care mă înconjurați, aici, în acest spațiu pe care l-ați făcut sacru pentru crearea și afirmarea hotărâtoare a sentimentelor de echilibru, de stabilitate, de speranță ale unei țări întregi și, cu atât mai mult, într-o vreme când navigația în necontenitele ape tulburi presupune o știință, un curaj, o diplomație savantă și un tact bărbătesc în care, în acest tact, eu văd cum se luminează inspirat extracția Domniei Voastre nobiliară, țărănimea Olteniei de sub munte, și nu cred că întâmplător aceeași vatră de pământ care l-a dat și pe Eugeniu Carada, căruia îi urmați, singurul, în opinia mea, din istoria Băncii Naționale, la fel de bogat înzestrat.

Sper să nu vă surprind când vă spun că mă bucură și cât de mult, să întâlnesc în personalitatea Domniei Voastre de azi, boiereasca moștenire a părinților care v-au zămislit, a neamului lor de preoți și învățători de țară, a înțelepciunii chiverniselii, a curajului lor calculat și catifelat în liniștea și răbdarea siguranței de sine a ziditorului de fântâni, și a orgoliului lor, temperat de frica lui Dumnezeu, de a munci tăcut și de a păstra în jurul lucrului o tăcere anume, care trimite la zgârcenia cu care vorbește țăranul de când începe zidirea temeliei și până când pune acoperișul, moștenirea grijii pentru lucrul bine făcut, așezat, îndatorat față de viitor.

Dar ați moștenit, cum se cuvenea, și bucuria de a trăi viața deplin și luminos și de a răspândi încrederea și de a genera respectul pentru cei care, mult, puţin, fiecare după puterile lui, s-au dovedit şi se dovedesc căuzaşii mai binelui şi mai frumosului acestui neam şi acestei ţări.

Aici întâlnesc icoana părinților Domniei Voastre care în împrejurări ce nu se pot uita au fost, și în ochii mei, și pentru mine, ca niște părinți pe care i-am petrecut tulburat de dragostea fără margini și de devotamentul Domniei Voastre față de ei, cărora le-ați vegheat senectutea și ultimele clipe, așa cum și-ar dori-o, o spun la 80 de ani, fiecare părinte.

Iată, zic eu acum, în încheierea ambiției de a vă schița un portret, combustia de spiritualitate care vă însuflețește și cu care vă vegheați și supravegheați atât de sever, și Domnia Voastră.

Iată, astfel, și argumentele care mă îndreptățesc să vă mulțumesc pentru seara frumoasă pusă la cale cu atâta grijă și cu atâta căldură, pentru că această seară se datorează unuia dintre puținii, foarte puținii, îngrijorător de puţinii bărbați adevăraţi, în acest timp românesc greu încercat și greu de trecut, prin el, cu fruntea sus.

Îngăduiți-mi să mulțumesc, de asemenea, colaboratorilor dumneavoastră, fiindcă toți m-ați făcut să vă spun, acum, că eu cred că nu sunt mulți cei 80 de ani la care am ajuns, altfel o zbatere necontenit dureroasă, dar care m-a și ținut mereu gata să o iau de la început.

Un salut nu mai puțin călduros celor prezenți, cărora nu cred că le sunt prea străin de vreme ce se află aici, şi pe ce vreme!, în această seară, la invitația Domniei Voastre, Domnule Guvernator.

În sfârșit, dați-mi voie să-i îmbrăţişez fratern pe artiștii de față, pe acest mare trubadur al scenei naționale și tribun al spiritualității românești de azi, Tudor Gheorghe, și să o aplaud și eu, cu mare speranță pe artista lirică Alexandra Coman, enervant de frumoasă, și generos dăruită cu atâta har muzical.

Recunoștința mea tuturor!

Dinu Săraru - 80
Ediţie îngrijită de Simona Ilina
Biblioteca Bucureştilor, 2012

*  *  *

Biblioteca Metropolitană București a consacrat o sesiune de comunicări romancierului Dinu Săraru, cu o zi înaintea împlinirii de către acesta a vârstei de 80 de ani, prilej cu care a fost lansat și volumul Dinu Săraru - 80, realizat la inițiativa dr. Florin Rotaru, directorul general BMB, a cărui ținută artistică este semnată de marele grafician Mircia Dumitrescu. Excelent îngrijitor al cărții, Simona Ilina. Am selectat intervențiile acad. D.R. Popescu și dr. Florin Rotaru. Comunicarea prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu a fost publicată în numărul trecut.

Acad.  D. R. Popescu

„Vreau să-l demasc aici pe Valeriu Râpeanu. L-a lăudat foarte tare pe Dinu Săraru astăzi şi vreau să-l demasc spunând că acum vreo 400 de ani, când a avut loc lansarea romanului Nişte ţărani la Reşiţa, eram împreună, întâmplător şi, în faţa cititorilor, a scriitorilor din Reşiţa, a cenacliştilor, a profesorilor din Reşiţa, domnul Râpeanu a spus aceleaşi lucruri ca şi astăzi. Da, da! Deci n-are idei noi. De-atunci a spus că va fi un mare scriitor - şi i-a ieşit pasienţa. Al doilea lucru, vreau să-i spun domnului Rotaru ceva… Nu sunt de acord cu dânsul (eu sunt Gică-contra astăzi!) care a spus că de biografia lui Dinu Săraru se leagă foarte multe succesuri… Eu vreau să spun că eroii mei preferaţi sunt cei care au cele mai multe înfrângeri. Gândiţi-vă la nenorocitul acela de Don Quijote: numai înfrângeri are. Este eroul cu cele mai multe înfrângeri. Iar Dinu Săraru a avut destule înfrângeri memorabile - şi acestea sunt cele mai mari succesuri după mine. Aş da un exemplu. După perioada de la Luceafărul, el a căzut într-un neant. De asemenea, după perioada de la Teatrul Mic, unde a realizat un lucru extraordinar: a făcut din Caragiale contemporanul nostru! E un lucru formidabil după mine, şi formidabil în acel timp. Era la modă Shakespeare, contemporanul nostru - şi iată, acest nomenclaturist l-a făcut pe Caragiale contemporanul nostru. Şi, drept recompensă, personajele care jucaseră în Caragiale, după un timp, au uitat şi, cum spune şi C. Stănescu, au ieşit din scenă şi s-au dus să-i dea în cap celui care le-a făcut celebre. Un lucru absolut remarcabil şi de toată stima, acest gest al lor… Apoi a venit perioada de la Teatrul Naţional pe care n-o mai comentez, dar mă bucur că nu toate personajele de la Teatrul Naţional au uitat. Mă bucur că Ştefan cel Mare e aici… Şi aş încheia spunând următorul lucru: Vedeţi, spuneam înainte despre acel personaj teribil care, în dorinţa lui de a face bine în lume, Don Quijote, a avut numai insuccese - şi ce mult îl iubim pentru acele insuccese ale sale! Mai avem personaje în basmul popular… Făt-Frumos e un personaj minunat, minunat, se bate cu toţi nenorociţii şi ajunge în Ţara fără bătrâneţe şi fără moarte: formidabil, dar el se bate doar pentru el, numai pentru fericirea lui, n-are mamă, n-are tată, n-are patrie adorată. E de preferat acel nenorocit spaniol, scris de un tip care n-avea o mână. Şi închei spunându-i doamnei Viviana că ştiu că Săraru o iubeşte de-o sută de ani, şi că o iubeşte tot aşa cum îşi iubeşte fetele şi pe Mihnea.”

*  *  *

Prof. univ. dr.  Florin Rotaru

Un drum al timpului, desenat în tuşe puternice cu peniţa unui mesteacăn pe-o hartă a vieţii numită Dinu Săraru, regăsim în paginile acestei antologii. Textele deja publicate şi răzleţite prin diferite publicaţii au, în înşiruirea lor de acum, măreţia simplă şi nobilă a unui document de viaţă şi mai puţin înfăţişarea unui volum omagial. Asemeni stâncii în trupul căreia vedem stratificarea fiecărei epoci geologice, volumul ne relevă ţesătura trecerii prin viaţă a scriitorului Dinu Săraru, în care recunoaştem o secvenţă din istoria secolului trecut.

Cu uşurinţă, putem sesiza urmele traumatizante ale ultimului război mondial chiar în ochii limpezi, încă inocenţi, cu buchete de uimire în priviri, ai copilului rămas orfan. Amintirea tatălui îl va urmări toată viaţa, recompusă permanent din toate căutările prin ungherele memoriei sau în imaginatul drum străbătut cândva de un erou român pierit în pământul înstrăinat al patriei mame. Rămas în grija din pridvorul inimii de mamă, copilul îşi caută nedisimulat chemarea harului. Pleacă singur spre zările necunoscute din tărâmul închipuirii frământate în hotarul satului de sub munte, Slătioara. Ajuns în Bucureşti, pânza de miracol oniric din copilărie se destramă repede. Lumea îi era străină şi el îi era străin. Căuta ceea ce nu va regăsi niciodată: liniştea sufletească rămasă prin casa părintească sau rătăcită prin pădurea Măgurei Slătiorului. În multe nopţi era copleşit de deznădejdea pustietăţii, dar dimineaţa se trezea în mângâierea zorilor de speranţă. Mergea pe un drum în care îşi caută matricea ţărănească, cu teama zămislită de neîncredere. Pentru el, dezideratul ca evenimentul cotidian să se concilieze cu nevoia de cunoaştere a omului, rămâne o constantă, în pofida limitelor politicului sau ale bisericii. Nu de puţine ori îşi trăieşte condiţia omului supus vremurilor. Şi totuşi, un prim deziderat, acela de a transmite tradiţia generaţiilor viitoare, a fost un imbold permanent. În anii tinereţii, dar şi mai târziu în cumpăna vieţii, Dinu Săraru vede ţăranul cu ochii copilului de învăţător, ca şi înaintaşul său Liviu Rebreanu.

Îl dor suferinţele mute ale ţăranilor şi despre ele ar fi vrut să le povestească orăşenilor în privirea cărora  dispreţul era ascuns cu greu.

Ştia că tradiţia este determinată de criteriile axiologice impuse de viaţă, iar valoarea în sine a ei constă în experienţa comună realizată de fiecare generaţie. Puterea tradiţiei nu rezidă exclusiv în vechime, ci în confirmarea valorilor transmise. Pentru tânărul Dinu Săraru, această provocare era esenţială şi simţea cum îi definea însăşi identitatea. Tot timpul, încerca să dovedească că tradiţia este un instrument educativ ce nu poate fi abandonat. Era conştient de riscul asumat şi că ar putea fi considerat ridicol, mai ales în acea epocă tulbure de după război în care ierarhia valorilor era răsturnată dramatic.

De-a lungul vieţii, a relevat acest adevăr în întreaga sa operă şi cu prilejul ocupării fiecărei poziţii sociale ce i-a fost hărăzită. Dintre funcţiile ocupate, dintre toate cele existente pe pământul românesc, a fost numai una singură pe care şi-a dorit-o cu tot sufletul, asemeni lui Ion Luca Caragiale, aceea de director general al Teatrului Naţional.

De aici, din poziţia de urmaş al lui Ion Luca Caragiale, Ion Ghica, Liviu Rebreanu sau Zaharia Stancu, a înţeles Dinu Săraru să-şi desăvârşească destinul. Aici a visat începutul secerişului din cumpăna vieţii, a separării grâului de neghină, a câştigării siguranţei prin supunere, a renunţării de bună voie la libertatea proprie.

Dinu Săraru s-a dăruit naţiunii române, asemenea înaintaşilor săi, cu întreaga fiinţă.

*  *  *

O întâlnire omagială cu cititorii a organizat și Librăria „Mihail Sadoveanu”, în cadrul căreia scriitorul și-a lansat, cu trei excepții, toate cărțile tipărite până acum. Întâlnirea, urmărită de un numeros public, a cuprins și intervențiile domnilor Valeriu Râpeanu (tipărită în numărul trecut), Vartan Arachelian și Corneliu Vadim Tudor. Domnul Vartan Arachelian ne-a oferit un fragment din comunicarea sa.

Vartan Arachelian

Într-o literatură pusă de la început sub canonul realismului-socialist în care nici o scriere n-avea voie să părăsească decorul rostuit de ucazurile Puterii, în care tragedia trebuia, nesmintit, să fie optimistă, Dinu Săraru sparge prin Nişte ţărani chiar nucleul canonului îmbogăţind literele române printr-o tragedie; singurul roman în registru tragic de după război şi până azi. Deşi atât de derizoriu pare că şi-a botezat romanul de debut, opera a rostit-o - nu a depănat-o cu migala căznită a cronicarului - ca un ultim cuvânt pe care-l are acuzarea într-o judecată finală a istoriei. Dinu Săraru îi proiectează pe „ţăranii săi”, aristocraţi, după vorbă, după port, Năiţă Lucean sau Pătru cel Scurt în nobila familie arhetipală a celor care s-au răzvrătit împotriva fatumului istoriei. Nu întâmplător însă, inegalabilul om de teatru, supraveghind dramatizarea romanului pe scândura scenei, şi-a devoalat şi mai mult intenţiile iniţiale de a atribui personajelor valenţe proprii tragediei antice. Dacă în roman eroii erau personalităţi cu determinare tragică, în varianta teatrală a romanului, bocitoarele, acest cor antic al pământului românesc, atribuie personajelor aflate sub apăsarea istoriei, calitatea martirică a unor arhetipuri cu care se identifică destinul irevocabil al unei întregi clase. Translaţia de la roman la teatru e mai mult decât o substituire de genuri literare pe care o primă lectură ar atribui-o apariţiei acestui cor ad-hoc, este, în ultimă analiză, prohodul care nemureşte amintirea tragediei poporului ţărănesc sub presiunea nemiloasă a istoriei…

Palatul Cantacuzino avea, în stânga lui, un mic teren verde, o grădiniţă cu câţiva pomi  pe care apoi s-a ridicat o clădire mică de care îmi amintesc foarte vag. Aceasta, după 1930 a fost înlocuită cu blocul care se menţine neschimbat până astăzi, bloc la parterul căruia s-au succedat o serie de restaurante mici de mâna a doua.

În continuare, se află un loc viran. În copilăria mea, acolo era o casă frumoasă aristocratică în stil eclectic chiar pe colţul Căii Victoria cu strada general Manu, o casă cu un fel de turn semicircular dominat de o cupolă. Pe acest loc se afla, odinioară, una din casele lui Alecu Filipescu-Vulpe, supranumit astfel din cauza şireteniei sale. Această casă a fost dărâmată de fiul său, Ion Filipescu-Vulpache, provenit dintr-o legătură extraconjugală a lui conu’ Alecu cu o rudă foarte îndepărtată a sa, Tarsiţa Filipescu. În locul casei părinteşti, Ion şi-a ridicat-o pe cea pe care am cunoscut-o în copilăria mea.

Dincolo de această casă, se afla o grădină cu pomi majestuoşi. Pe locul ei şi al casei Filipescu-Vulpache, astăzi se află un spaţiu viran transformat într-un şantier în care nimeni nu lucrează.

Aici era până de curând o clădire masivă înaltă, probabil cea mai înaltă clădire a vechii Căi Victoria, ridicată prin 1938 de arhitectul Culina pentru a fi sediul Economiei Naţionale. A fost grav şubrezit de cutremurul din 1977, ceea ce a determinat demolarea lui.

Acest spaţiu viran se continuă cu o casă frumoasă, casa Linche-Vernescu, transformată în cazinou. Gestionarii actuali i-au adăugat o marchiză şi au mutilat-o, fără de nici un fel de respect sau decenţă, cu benere, draperii şi afişe, adevărat semn al vremurilor noastre în care prostul gust este dominant.

Socrul meu, E. Hagi-Mosco, îmi povestea, şi apoi a şi scris, istoria acestei case, construită iniţial de un fost perceptor al copiilor lui Alexandru Ipsilante, Jean Baptiste Linchou venit din Marsilia care cu timpul s-a îmbogăţit. Fiul său, pe care l-a avut cu o cârciumăreasă roabă romă a  boierului Hrisoscoleu, şi-a schimbat numele în Lenş şi apoi a fost căftănit boier de Grigore VI Ghika, pe care l-a sprijinit să ia Domnia.

În copilăria mea mai trăia văduva ultimului urmaş al acestui Lenş, care se intitula contesă de Linche de Moissac şi era prietenă cu bunica mea. Nu mai locuia în casa de pe Podul Mogoşoaiei, pe care familia Lenş o vânduse lui Gună Vernescu, unul din fondatorii Partidului Naţional Liberal, ci într-o frumoasă casă din Piaţa Amzei. Metamorfoza acestui Linchou în Lenş şi apoi în conte de Linche de Moissac este una din cele mai amuzante mistificări genealogice pe care societatea românească a acceptat-o în mare parte din cauza marilor bogăţii acumulate de această familie şi a rafinamentului francez al membrilor ei.

Aspectul de astăzi al casei îl datorăm lui Gună Vernescu, care l-a însărcinat pe arhitectul Ion Mincu să o restaureze după ce fusese devastată de un incendiu.

Când eram copil, casa era proprietatea statului căruia - după câte mi s-a spus -  i-o vânduse Gună Vernescu din cauza unor greutăţi financiare. Mi-aduc aminte că a fost reşedinţa ministerului economiei şi la un moment dat şi a preşedinţiei Guvernului.

De câte ori mă uit la această casă-cazinou, îmi amintesc că a fost de două ori ocupată de armatele ruseşti. Prima oară în timpul războiului Crimeei când cneazul Gorceacov a instalat aici cartierul său general unde l-a avut ca oaspete pe marele scriitor Lev Tolstoi, pe atunci locotenent şi apoi în 1944 când trupele sovietice au preluat-o şi i-au deteriorat, potrivit obiceiurilor lor, interioarele elegante pictate de pictorul Mirea. Fiind instituţie publică, nu am vizitat această casă decât după ce a devenit cazinou şi restaurant. A fost restaurată doar parţial, dar încă este o mărturie a rafinamentului elitelor române din secolul XIX.

Dincolo de grădina casei Linche-Vernescu se află o casă - cunoscută sub numele de casa Hristu -, care nu este impozantă, cu un etaj şi cu un portal mare închis cu o poartă masivă de lemn. Actualii locatari pragmatici, dar fără de respect, au stricat aspectul faţadei, instalând la parter termopane. Este o casă care, în afară de agresiunea cu termopanele, nu şi-a schimbat înfăţişarea de când a fost construită în 1871 şi de când am cunoscut-o în copilăria mea.

Vara primară a tatălui meu, Lisette Greceanu, care, printre altele, avea mult umor, odată, întâlnindu-mă în faţa acestei case, pe vremea când eram în primele clase de liceu, mi-a declarat, râzând - fără să-mi dea nici o explicaţie - că această casă îi aminteşte că s-a măritat cu un rus, şi nu cu un rus oarecare, ci un scoborâtor din generalul conte Pavel Kiseleff, fost guvernator al Ţării Româneşti şi Moldovei. Revenit acasă la Stolnici, am povestit bunicului meu - unchiul lui tante Lisette -  cele de mai sus. L-a apucat râsul, dar mi-a explicat… Această casă a aparţinut cândva principesei Zoe Bagration, fiica lui Ştefan Văcărescu-Orbul şi al Alexandrinei Prejbeanu. Zoe era o femeie energică şi inteligentă care a reuşit să se mărite cu principele Alexis Kirilovici, din vechiul neam georgian al Bagrationilor cu mare trecere la curtea de la Sankt Petersburg cu care a avut o fiică, principesa Alexandra (Alina) Bagration.

Aceasta a fost, pentru puţin timp, măritată cu marele vornic Manole Băleanu, de care a divorţat în 1836. Ea a fost eroina unei lungi poveşti de dragoste cu Pavel Kiseleff care, din nefericire, nu a putut să se însoare cu ea, căci Ţarul i-a interzis să divorţeze de soţia sa, Sofia (născută Potoska), care trăia în Rusia, unde se deteriorase mintal foarte grav. Din această poveste s-au născut doi băieţi şi două fete care au fost adoptaţi de Iacovache Prejbeanu şi soţia sa, Safta Drugănescu, deoarece Kiseleff nu a putut să-i recunoască oficial. Una din fete, Elena, s-a măritat cu viitorul mare genealogist, Ştefan Greceanu (socrul lui tante Lisette), şi cealaltă, Ana, s-a căsătorit cu cunoscutul istoric, arheolog şi scriitor Alexandru Odobescu. În ultimii ani, Zoe Bagration și-a cedat casa soţilor Odobescu şi s-a mutat în casa pe care am aminit-o, situată  ceva mai sus pe Calea Victoriei. Paul Emil Miclescu aminteşte că Zoe discuta de la balcon la balcon, peste Podul Mogoşoaiei, cu Cleopatra Trubetskoy, care locuia vis-à-vis, în casa pe care am amintit-o mai sus.

Nu trebuie confundată această Alexandra Bagration cu faimoasa Caterina Bagration, văduva generalului Piotr Bagration şi strănepoata principelui Potemkin care, împreună cu ducesa de Sagan, îşi făceau de cap în timpul Congresului de la Viena din 1815, trecând din patul Ţarului Alexandru I în cel al lui Metternich şi apoi în cel al ducelui de Baden.

Lipită de casa Hristu, dar puţin mai retrasă faţă de partea carosabilă, se află o locuinţă de la începutul veacului XX, fără istorie. În această casă au trăit ultimii lor ani de viaţă şi au murit Grigore Duca (fratele lui I. Gh. Duca), împreună cu soţia, sa pe care noi o numeam tante Miouche (născută Niculescu-Dorobanţu). După moartea lor, apartamentul a fost locuit de fosta lor menajeră Nataliţa, care a fost apoi bucătăreasa noastră. Astăzi clădirea a fost renovată şi transformată într-un hotel, hotelul Moxa.

Strada Moxa, la sfârşitul secolului XIX, era numită strada Barbu Catargiu, fiindcă acesta își avusese locuinţa pe Calea Victoriei foarte aproape de ea.

Dincolo de strada Moxa se află vechea clădire a Academiei Române, ridicată pe locurile unei case a lui Stănuţă Cezianu şi a alteia a lui Filipescu Vulpe. Această clădire nu şi-a schimbat aspectul de când eram copil. Totuşi, în curtea Academiei, spre bulevardul Dacia, între timp, Duiliu Marcu a ridicat, în anii ‘30, clădirea bibliotecii, care, recent, a fost extinsă şi modernizată. Cea mai importantă schimbare este dispariţia casei lui Ștefan Bellu, care se afla în curtea Academiei, unde acum se găseşte o fântână. Casa Bellu, care a fost sediul editurii Academiei, a fost ireparabil deteriorată de cutremurul din 1977, ceea ce a dus la demolarea ei. De această Academie mă leagă foarte multe amintiri pe care le voi relata în altă parte.

În faţa Academiei Române, dincolo de parcul N. Iorga, se află o biserică cu hramul sfântul Niculae, de zid, cu pridvor lombard despre care ştiu că a fost ridicată pe locul unei vechi biserici de lemn ctitorită de jupânul Dima Tabacu şi de popa Cozma într-o mahala periferică mlăştinoasă. Nu este o biserică voivodală sau boierească, ci una ridicată de locuitorii mahalalei respective. De aceea, este cunoscută drept biserica Sf. Nicolae Tabacu. Când eram copil, bunica mea, care a contribuit la rezidirea ei la sfârşitul secolului XIX, mi-a povestit că era o biserică specializată în blesteme. Nu trebuie să uităm că, în trecut, blestemele erau obişnuite şi chiar folosite în actele notariale (donaţii, testamente) şi în sentinţele judecătoreşti. Îmi povestea despre existenţa unui adevărat ritual în care, când se pronunţa blestemul, se stingeau lumânările într-o căldare cu smoală. De aceea, când eram copil, treceam cu oarecare teamă pe lângă această biserică. De curând, Răzvan Theodorescu mi-a povestit că, după ce Alexandru Vodă Şuţu a dăruit ca zestre fiicei sale nişte pământuri de lângă Târgovişte, libere încă de pe vremea lui Matei Basarab, târgoveţii acestui oraş s-au răsculat. În final, au venit într-o procesiune mare, având în frunte preoţi în odăjdii cu lumânări aprinse şi s-au oprit la biserica Sf. Nicolae Tabacu, unde l-au blestemat pe domnitor, stingând lumânările în oale de lut cu păcură. Domnul a murit otrăvit puţin timp după aceea (în 1821), deşi anulase donaţia cu pricină. De atunci ar data expresia „gură de Târgovişte”. În această biserică am botezat acum, peste o jumătate de veac, împreună cu distinsul jurist Ionică Băcanu, pe actualul mare avocat Ion Nestor (patronul unui mare birou de avocatură), de tatăl căruia mă leagă multe amintiri pe care le voi povesti în altă parte.

„Dacă această poveste va fi scrisă doar pentru mine, așa să fie. Dar nu pare așa. Te simt acolo, undeva, cititorule. Acesta este singurul soi de intimitate cu care mă simt bine. Doar noi doi, aici, pe întuneric.” Calliope Stephanides te trage din ce în ce mai aproape să-i descoperi povestea de viață aproape de necrezut. Calliope s-a născut de două ori. Da, de două ori. În 1960 apare pe lume Callie, iar 14 ani mai târziu se va (re)naște Cal, într-un salon de urgențe, în urma unui accident. Pare imposibil? Hai să încercăm să înțelegem mai bine; Calliope suferă de sindromul deficitului de 5-afla-reductază, o anomalie genetică foarte rară. Calliope este hermafrodit. Intersexual. Middlesex.

Întreaga soartă a lui Calliope va fi conturată într-o zi de vară a anului 1922. Frații Desdemona și Lefty Stephanides s-au hotărât să își schimbe identitățile, părăsind ținutul din Asia Mică sfâșiat de război, în căutarea Visului American. Cronica unei familii este ilustrată în patru cărți, cuprinzând trei generații de căsătorii incestuoase, emigrări peste Ocean și vieți reinventate. Cu fiecare pagină un adevărat tablou al Statelor Unite în secolul al XX-lea este ilustrat cu măiestrie, îmbogățit cu detaliile orașului Detroit aflat în plină criză. Pornind de la o documentare istorică solidă, elemente din două culturi complet diferite sunt atent împletite, de la industrializarea ce domină „Motor City” la tradițiile respectate cu sfințenie ale grecilor.

Un bildungsroman prin excelență, Middlesex se află la interferența dintre epopee grecească și poveste americană. Onorată cu premiul Pulitzer pentru ficțiune în 2003, cartea lui Jeffery Eugenides abordează cele mai controversate probleme ale societății contemporane prin ochii unui narator-protagonist însetat de găsirea identității. Middlesex te va conduce într-o călătorie prin timp a transformărilor. Istorice, sexuale, etnice, naționale și personale, metamorfozele creionate cu grijă în roman crează un univers atât de complex, încât lectura va deveni una imposibil de uitat.

Jeffrey Eugenides
Middlesex
Editura Polirom, Iași, 2005

Coordonatori: Varlaam, Episcop-vicar patriarhal, Profesor Emilian Popescu
Euharistirion Patriarhului Daniel al României
Editura Basilica, București, 2011

* * *

Protoieria III Capitala. Monografie. Album
Editura Basilica, București, 2011

* * *

Orhan Pamuk
Mă numesc Roşu
Editura Polirom, Iaşi, 2011

Vartan Arachelian

Numele și umbra
Editura RAO, București, 2011

* * *

Mircea Radu Iacoban

Printre (alte) cărţi
Editura Dana, Iași, 2012

* * *

Nicolae Dan Fruntelată

Vara căpcăunului
Editura Semne, București, 2011

M-ai iubit pentru numele meu,
pentru faima
și pentru tot ceea ce ți-aș fi putut oferi.
Nu m-ai iubit pentru ceea ce sunt, de fapt.
O femeie între alte o mie.
Ochii tăi ar fi trebuit
să rămână însă orbi
la celelalte nouă sută nouăzeci și nouă.
M-ai fi putut iubi
pentru dimineți de poveste
la poale de munți cărunți
în luna lui mai.
M-ai fi putut iubi
pentru ploi șăgalnice
la țărmul mării
și curcubee pierdute în valuri.
M-ai fi putut iubi
pentru drumuri șerpuite
printre dealuri pline de vii
și castele unde am fi putut poposi.
M-ai fi putut iubi
pentru felul în care te priveam,
ca pe un D-zeu,
numai al meu.
M-ai fi putut iubi
pentru tandrețe și poezie…
Carmen Sofianu

Duminică, 11 martie 2012, la ora 16, la Centrul Cultural Palatele Brâncoveneşti a avut loc vernisajul unei incitante expoziţii despre semn şi reconstrucţie arhetipală în viziunea a cinci mari artişti contemporani.

Onisim Colta pune în evidenţă relaţia dintre formă şi simbol, evocând, cu materiale paupere, simboluri, numerologie sacră, cabalistică, reducerea la forma esenţială, la simbolul cruciform..

Hipersemnul omniprezent al lui Sorin Dumitrescu, asociat cu ortodoxismul său este exprimat prin pământurile şi negrul lucrărilor sale într-o explozie primordială care reverberează şi astăzi, într-un cosmos în expansiune în relaţie cu materia nesemnificativă pentru ceea ce s-ar putea numi creaţie. Este vorba despre sacru, despre numinos, despre mediul care înseamnă tot ce este sacru şi care poate fi transmis prin artă.

Marin Gherasim este maestrul absidelor, al reconstrucţiilor, el este un expresionist, ciclurile absidelor sunt mai mult decât o istorie a devenirii noastre ca oameni, perspectiva aeriană şi reducerea la plan a absidei, trecerea la motivul axei ca Axis Mundi şi al capitelului ca ordin morfologic religios creştin ortodox sau catolic reprezintă un mod de a comunica prin culoare, prin formă, prin vibraţie şi discreţie cromatică.

Silviu Oravitzan este un artist al cărui sistem dogmatic de artă constituit din centru, cruce şi lumină se suprapune peste dogma creştină. El ne aduce tot aurul şi toată lumina cunoaşterii, ne aduce crucea care este deopotrivă capăt al oricărui drum pe care-l întreprindem, punct prin intersecţia sa şi centru. Dan Palade, prin simplitatea formelor, este cel mai hieratic dintre aceşti artişti. A lucra cu texturi, cu puncte, a lăsa uleiul să îţi creeze propriile trasee volumetrice recomandă un artist rafinat, un neominimalist, este vorba despre semnul grafic la superlativ.

Ceea ce au în comun cei cinci mari artişti aparţine metatextului, este o apetenţă pentru semn, o trimitere la semnificaţie. Albul şi negrul, roşul şi auriul se întâlnesc într-un discurs coerent, cu ecouri bizantine. Semnul este numitorul comun al expozanţilor. Fiecare este un adevărat sacerdot al sacrului, într-o legătură invizibilă prin care toate formele de manifestare fiziologică, intelectuală sau colectivă devin împletire de simboluri. Curatorul Doina Mândru şi criticul Mihai Plămădeală au prezentat acest eveniment care se desfăşoară la parterul şi în cuhnia palatului Mogoşoaia.

„Fundaţia Universitară Hyperion s-a născut dintr-o joacă, în urmă cu 22 de ani. Iniţial, intenţia era să se creeze un complex cultural în care ar fi intrat Institutul de Cercetări «Mihai Eminescu», Universitatea Hyperion, o academie diplomatică, dar, dintre toate aceste scântei, o parte s-au stins, o parte s-au menţinut, s-au amplificat şi ard şi azi, ca nişte focuri vii, menţinute de entuziasmul generaţiilor care au preluat ştafeta de la întemeietori.  Devenirea s-a conformat şi evoluţiei financiare şi solicitărilor pieţei muncii. După cum ştim, în România, cercetarea s-a prăbuşit, încetul cu încetul, de la circa 150 de mii de cercetători români în ‘89, astăzi dacă mai sunt doar vreo 15.000. Tendinţa aceasta a afectat şi institutul care pornise cu proiecte ambiţioase. Universitatea s-a născut în data de 7 octombrie 1990, având, la acel moment, ca rector, pe Ion Spânulescu care era şi preşedintele fundaţiei, alături de un staff de elită. Mă gândesc la academicianul Caius Iacob, la profesorul Edmond Nicolau, la Aretin Corciovei, membru corespondent al Academiei Române,  la profesorul univ. dr. Dim. Păcurariu, filolog, la câţiva jurişti de marcă. Mai târziu au venit jurnalişti de talia profesională şi morală a profesorului Dumitru Titus Popa şi alţii de acelaşi înalt nivel. S-a pornit cu mai multe componente, cele strict universitare, fizică, matematică, bio-chimie, arhitectură, limbi străine, facultatea de drept şi Academia de Management. Sigur că au fost multe meandre, după mai puţin de doi ani s-a desprins Universitatea de Drept «Tudor Popescu», ca entitate de sine stătătoare şi a ieşit şi din fundaţie, după care s-a desprins Academia Română de Management. Ca urmare, s-au recreat, în interiorul  Universităţii facultăţi mai mici, dar care, între timp şi-au demonstrat calitatea prin oamenii pe care i-au format. A fost prima universitate creată pe baza unei fundaţii. După ‘95, în cadrul fundaţiei, au mai luat naştere şi nişte şcoli postliceale, de importanţă în acel moment, însă componenta aceasta postliceală nu a fost văzută ca o calificare necesară pe piaţa muncii. Din 2000 a luat fiinţă Liceul Teoretic Hyperion, care există şi astăzi şi pe care chiar l-am patronat nişte ani, a fost primul meu exerciţiu de management propriu-zis, a fost o încercare, pentru că generaţia cu care s-a pornit avea altă vârstă iar eu, la 40 de ani eram considerată foarte tânără, deşi viaţa ne-a demonstrat că se poate conduce şi la vârste mai mici, chiar şi la 30 de ani poţi să fii, cred, un manager foarte bun. Liceul  Teoretic Hyperion s-a desprins,  şi el, prin lege şi a devenit entitate de sine stătătoare şi, la ora actuală derulăm  cursuri de specializare prin nişte proiecte POSDRU, cursuri destinate celor cu studii superioare care doresc să se specializeze în diverse profesiuni, cum a fi managementul vânzărilor, brokeri imobiliari, agenţi de turism cu studii superioare, aproximativ zece programe de formare şi perfecţionare. Avem idei şi sperăm să le dezvoltăm. Universitatea noastră este una dintre fondatoarele Asociaţiei Universităţilor Europene (EUA), este parte a mai multor asociaţii de profil, cum ar fi Universităţile Deschise din Franţa, a Asociaţiei Universităţilor Euroasiatice. S-a început cu profesori universitari, cu academicieni cu multă  experienţă până în ‘89 care aveau ce comunica şi ce a fost şi mai frumos a fost că aceştia, la rândul lor, s-au ocupat de generaţia care avea să continue, să preia şi să ducă mai departe flacăra. Sigur că te deranjează uneori când se fac afirmaţii că universităţile private sau fundaţiile educaţionale sunt o afacere. Nu sunt o afacere, noi suntem generaţia a doua şi urmează şi generaţia a treia, acestea nu mai fac parte dintre fondatori. Ne facem treaba pe nişte salarii decente,  nereclamând nişte salarii foarte mari pentru că, pur şi simplu ne interesează profesionalismul actului didactic şi de cercetare.

O asemenea fundaţie ne dă libertatea cunoaşterii şi acţiunii şi nu mă refer numai la mine, mă refer la toţi colegii mei de generaţie sau la colegii mai tineri pe care, la rândul meu, îi formez. Şi mă bucur că avem deja un grup de 20 - 30 de persoane care şi-au terminat şi doctoratele şi evoluează tot pe această orbită nepărăsind zona doar din ambiţii pecuniare. Şcoala trebuie să fie şcoală, nu politică, să existe nişte reguli clare, fără discriminări, or, adeseori mai există discriminarea între învăţământul de stat şi cel privat. Parafrazând o expresie celebră, ne dorim ca spiritul universităţii noastre să pulseze ca o stea vie, călăuzitoare pentru minte, inimă şi literatură…” (I.A.)

Patrick Modiano este, fără îndoială, un etern îndrăgostit de Paris, înscriindu-se în lunga linie a scriitorilor care au cântat, în opera lor,  „oraşul lumină”, de la Balzac la Aragon, trecând prin Baudelaire, Nerval şi Apollinaire.

Această adevărată pasiune pe care am putea s-o calificăm de obsesivă, în sensul bun al cuvântului, transpare chiar din primele pagini ale romanului de debut al scriitorului Place de l’Étoile, apărut în 1968. Cele două silabe magice, „Pa ris”, cum le numeşte Modiano, sunt pronunţate cu emoţie, ca de pildă: „Printr-una din porţi, întredeschisă, o adiere îmi aducea rumoarea, zumzetul Parisului. În afară, dincolo de grilajul grădinii, Piaţa Alma şi terasa cafenelei, unde aşteptam, după ce umblasem toată după amiaza, la întâmplare, mă confundam cu acest oraş. Eram foşnetul frunzelor, oglindirea ploii pe trotuare, zumzetul vocilor, un fir de praf printre milioanele de fire de praf ale străzilor.”

Mai mult decât un simplu decor în cadrul căruia evoluează personaje, Parisul joacă un rol activ, esenţial, chiar fatal. Depozitar al secretelor şi al memoriei, oraşul este încărcat de acţiunea oamenilor. Străzile sale, bulevardele, pieţele, departe de-a fi simple axe de circulaţie sunt înzestrate cu viaţă, cu personaje care, în itinerarele lor, creează intriga şi acţiunea.

Parisul lui Modiano este departe de-a fi cel al unui ghid turistic. Este un Paris anonim, a cărui neutralitate favorizează ambiguităţile amintirilor zidurilor încărcate de istorie din Marais sau din faubourg Saint-Germain, autorul preferă faţadele repetitive de la Muette, Poissy sau la Plaine Monceau, precum şi cartiere periferice ca Picpus, Charonne, Clignancourt şi Gara de Nord. Totuşi, naratorului i se întâmplă uneori să ajungă în centru, pe la Palais-Royal sau în Place du Caire. Place de l’Étoile este răscrucea majoră a Parisului lui Modiano, „centrul exact al capitalei durerii”, cum putem citi la începutul acestei prime cărţi. Semnificativă este fraza: „În iunie 1942, un ofiţer german se adresează unui tânăr cu întrebarea: unde se află Place de l’Étoile? La care răspunsul este un gest al tânărului indicând partea pieptului din dreptul inimii.”

Această frază este definitorie pentru obsesia scriitorului privind perioada ocupaţiei naziste a Franţei, ce străbate întreaga sa operă, în pofida faptului că el n-a cunoscut-o direct, fiind născut în 1945. Cel de-al doilea roman, La ronde de nuit, lansat în 1969, plasează tot în perioada ocupaţiei naziste şi topografia pariziană este revelatoare pentru destinul unui tânăr. Acesta uneori locuieşte, uneori traversează, în cadrul odiseei  pe care o trăieşte ca agent secret dublu, locuri emblematice ale capitalei, cum ar fi: l’avenue Heni-Martin, Place du Trocadér, la pelouse du Pré Catelan, rue de Vaugirard, Place de la Concorde,  les Champs-Élysées şi, evident, Place de l’Étoile.

Nici unde osmoza dintre Paris şi personajele operei sale nu este atât de evidentă ca în Rue des boutiques obscures. Amnezic, Guy Roland nu-şi regăseşte identitatea decât în urma unor obscure peregrinări care îi readuc la suprafaţă bribe din trecut. Oraşul capătă profilul unui labirint în care s-au aşternut amintirile şi eroul îşi găseşte o nouă matrice. În acest proces complex, Parisul joacă un rol primordial, cu redescoperiri ale unor locuri evocatoare din trecutul uitat al eroului cărţii.

În toate romanele lui Modiano, regăsim diverse itinerarii pariziene, care chiar dacă nu joacă un rol esenţial, dezvăluie o stare de spirit, sugerează o nelinişte scutindu-l pe autor de descrieri psihologice. Acest procedeu îl întâlnim şi în Le Livret de famille şi în Quartier perdu şi în Les boulevards de ceinture.

Autorul se plasează întotdeauna în postura unui arheolog al memoriei, încercând să conserve şi să pună în valoare chiar cele mai insignifiante elemente documentare.

Putem afirma, fără a greşi, că a uita, sau mai ales a regăsi Parisul, reprezintă principalul resort al creaţiei lui Modiano. Parisul străbate ca un „leit motiv” opera sa literară.

Sunt romane ca: Vestiare de l’enfance, Une jeunesse, Dimanches d’Août, în care eroii părăsesc Parisul, dar acesta dăinuie şi îi urmăreşte în permanenţă în itinerariile lor.

Prolifica operă literară a lui Patrick Modiano a fost răsplătită de-a lungul timpului cu numeroase premii de prestigiu:

- în 1978, romanul Rue des boutiques obscures primeşte Premiul Goncourt.

- în 1972, Les boulevards de ceinture este răsplătit cu Marele Premiu al romanului de către Academia Franceză.

- în 1984, Premiul literar „Prinţul Pierre de Monaco”

- în 2000, „Marele premiu literar Paul Morand

- şi, în 2010, Premiul Mondial „Cino Del Duca” îi sunt atribuite lui Patrick Modiano pentru ansamblul operei sale.

Ar mai fi de menţionat că scriitorul a colaborat cu mari realizatori de film pentru scenarii de mare succes.