Pentru Paul Constantinescu, per­so­na­­­­­li­tate centenară în 2009, timpul trecut prea repede a adus cu sine şi obligaţia de a ne dărui, grăbit, capodoperele ce aveau să-l aşeze printre marii creatori ai epocii sale. Muzica sa originală şi pilduitoare a intrat în conştiinţa publicului şi intepreţilor, fie că urmează calea cântecului folcloric, cea a clasicismului bizantin sau a spiritualităţii europene. Este testamentul artistului, afirmat pe plan naţional şi universal ca model semnificativ pentru viabilitatea sintezei înoitoare a scrisului, cu procedee izvorâte din substanţa întineritoare ale unui milenar melos. O creaţie cunoscută pe orizontul contemporan, în care contactele cu mari culturi continentale au fost utile, dând lumii o producţie muzicală ce şi-a găsit pretutindeni admiratori. După cum mărturisea artistul “Muzica noastră conţine totul şi ne poate da totul, bineînţeles dacă noi suntem capabili să-i mai vedem frumuseţea şi să-i simţim căldura; este minunea ce se închide ochilor necredinciosului… De altfel - continuă Paul Constantinescu - şi Apusul tot de aici a pornit, din cântecul popular şi din cântecul bisericesc.” Şirul amintirilor muzicianului se leagă de studiile universitare la Conservatorul din Bucureşti cu Mihail Jora, apoi de la Staatsakademie für Musik din Viena. De momentul vienez se leagă şi un proiect care l-a propulsat mai apoi pe Paul Constantinescu în fruntea pleiadei compozitorilor tinerei generaţii: celebra sa operă comică O noapte furtunoasă, după Ion Luca Caragiale. Cum spune el: “M-am adăpat adeseori la izvorul operelor lui Caragiale… am văzut întotdeauna în cărţile lui Caragiale o oglindă a epocii sale, iar în persoana sa, unul dintre cei mai mari cărturari ai poporului nostru. În anii studiilor muzicale la Viena, departe de ţară, cărţile lui Caragiale mă aduceau spre casă. Mai târziu, când toate gândurile mi se îndreptau spre zămislirea unei opere româneşti, m-am gândit cu insistenţă la una din piesele lui Caragiale.”

Compozitorul Marcel Mihalovici îi scrie: “Nu cunosc în literatura teatrului modern o comedie bufă care să se poată compara cu opera ta.”. Printre creaţiile importante se numără şi baletul Nunta în Carpaţi, creaţie distinsă cu premiul I la concursul “George Enescu”. “Baletul - aprecia Mihail Jora - întruneşte într-adevăr o seamă de însuşiri ce-i dau o înfăţişare deosebită. E în primul rând autentică. Şi aceasta dă muzicii lui Paul Constantinescu preţul ei întreg şi o aşază la locul de frunte în tânăra artă românească.” Lucrarea a cunoscut o semnificativă carieră europeană datorită maestrului George Georgescu care a înscris-o în programele turneelor sale cu Filarmonica bucureşteană (partitură tipărită la prestigioasa editură Universal Edition din Viena). Alt reper componistic important pentru prezenţele continentale ale lui Paul Constantinescu este Concertul pentru orchestră de coarde, marcând începutul unei veritabile cariere europene a compozitorului, ca şi coproducţia Pathé Marconi - Electrecord pentru înregistrarea Concertului de pian, cu Valentin Gheorghiu, dirijorul Constantin Silvestri şi Orchestra Radioteleviziunii franceze. Roadele studiilor vieneze din tinereţe, pentru muzică de film, s-au vădit în partituri dedicate filmului românesc, distinse cu premii internaţionale la Veneţia, Viena, Karlovy Vary. Prezenţa celor două oratorii bizantine în viaţa muzicală românească a fost minimă în cele patru decenii de dictatură comunistă, cu puţine excepţii: prima audiţie absolută la 21 decembrie 1947, sub bagheta lui Constantin Silvestri şi cu Mircea Basarab, la ediţia a IV-a a Festivalului „George Enescu”. Partiturile, tipărite de Editura Barenreiter Kassel în 1969 în Germania, aveau să primească cele mai mari elogii în 1970, cu ocazia Crăciunului, când „splendoarea şi bogăţia sonoră” se făceau cunoscute în Biserica Înălţării din Drezda. Ecoul celor două capodopere ortodoxe, prestigiul autorului, simbolizează mai mult decât orice dreptul la posteritate oferit de ţara natală şi Europa.

PS: Din motive subînţelese, prezenţa celor două oratorii bizantine în viaţa muzicală românească a fost minimă, ele rămânând mai ales în conştiinţa specialiştilor. Această muzică religioasă nu a putut fi cântată în România în cele patru decenii de dictatură comunistă, cu o singură excepţie. Una din marile creaţii ale muzicii sacre, cum s-a impus în conştiinţa europeană, Oratoriul bizantin de Crăciun, „Naşterea Domnului” a fost interpretat în primă audiţie absolută la 21 decembrie 1947, sub bagheta lui Constantin Silvestri, la Ateneul Român şi reluat aici, târziu, de Mircea Basarab, la ediţia a IV-a a Festivalului Internaţional „George Enescu”. Versiunea discografică „Electrecord” (ST - ECE  01308/01309), apărută în 1977, aparţine tot Filarmonicii bucureştene sub conducerea lui Mircea Basarab. Nu e dealtfel singura, căci oratoriul lui Paul Constantinescu este înregistrat şi pe discuri „Déesse” (Paris, 1972) şi „Olympia” (Londra, 1990). Partitura a fost tipărită de Editura Barenreiter Kassel în 1969 şi tot în Germania, la Dresda, avea să primească cele mai mari elogii în 1970, cu ocazia Crăciunului, când „splendoarea şi bogăţia (lui) sonoră” se făceau cunoscute în Biserica Înălţării (dirijor, acelaşi Mircea Basarab).