Deşi ar fi trebuit să beneficieze de un bun venit „din principiu”, s-a întâmplat că debutul în regia de film al actorului Horaţiu Mălăele, cu filmul Nunta mută, să fie privit cu suspiciune de o bună parte a presei iubitoare de „teoria conspiraţiilor”. Adică de ce ar fi câştigat un proiect al lui Mălăele un concurs al CNC unde, se ştie, e o luptă pe viaţă şi pe moarte? Probabil că de aici au pornit privirile încruntate înspre pelicula sa, realizată pe un scenariu propriu, în care regăsim forţa vizuală din spectacolele de teatru regizate de el şi vocaţia-i ironico-poetică, unanim recunoscută.

Inspirată dintr-un fapt real, povestea se petrece în primăvara anului 1953, când, într-un sat uitat de Dumnezeu urmează să se desfăşoare nunta unor tineri localnici, numai că evenimentul este tulburat de vestea morţii lui Stalin şi doliul internaţional de şapte zile le interzice nuntaşilor să petreacă. Dar sătenii se decid să rămână la mese şi continuă pe muţeşte ospăţul şi dansul. E de ajuns ca oamenii să se lase purtaţi de aburii vinului şi să chiuie puţin de bucurie, că tancul regimentului rusesc încartiruit în apropiere sparge pereţii, iar bărbaţii sunt arestaţi şi trimişi în lagăr. Ceea ce începuse ca o comedie virează rapid înspre dramă, iar destinele nuntaşilor devin, după cum vedem în „copertele” contemporane ale filmului, emblematice pentru victimele regimurilor dictatoriale.

Mălăele vorbeşte fără emfază despre aceste lucruri cutremurătoare, recurgând la sugestia metaforică (ajutat şi de splendida imagine semnată Vivi Drăgan Vasile) la inserţia suprarealist-poetică, la pasajele comice în bună tradiţie burlescă. El aduce la acelaşi numitor stilul de joc al unei echipe actoriceşti în care, pe lângă faimoşii Luminiţa Gheorgiu, Valentin Teodosiu, Tamara Buciuceanu-Botez, Victor Rebengiuc, Tudorel Filimon, Catrinel Dumitrescu, strălucesc tineri şi talentaţi actori ca Alexandru Potocean şi Meda Victor (un debut actoricesc foarte promiţător). Poate că Mălăele a fost prea ambiţios la prima lui operă cinematografică, a încercat să armonizeze registre prea diverse şi s-a străduit să arate că o anume convenţie teatrală nu arată rău pe ecran. Probabil că dacă autorul ar fi purtat un alt nume, trimiterile sale la Kusturica, Fellini sau Chaplin ar fi fost considerate reverenţe cinefile şi nu „pastişe”, cum s-au repezit mulţi să-l taxeze.

Adevărul este că Nunta mută are umor inteligent, un remarcabil tonus comic, momente de recitaluri actoriceşti şi de poezie care-l fac foarte agreabil. Măcar dacă toate filmele româneşti „nereuşite” ar arăta aşa! Mălăele are fără doar şi poate talent cinematografic şi ar trebui să-i mai apară o şansă de a o demonstra.