Ofensiva armatei israeliene în Fâşia Gaza ne determină să punem sub semnul întrebării încă o dată natura relaţiilor dintre mass-media, violenţă teroristă sau de război şi democraţie.

Contrar ofensivei Tsahal din Sudul Libanului, aceasta a ţinut jurnaliştii şi camerele la distanţă: nu putem vedea decât de departe piruetele elicopterelor, tancurile grele şi buldozerele, la fel şi luminile exploziilor. Nu avem de-a face cu jurnalişti embadded de această dată, ci cu bilanţuri zilnice care vorbesc despre violenţa ofensivei şi despre cortegiul victimelor. În această zonă strâmtă unde se îndeasă populaţia cu cea mai mare densitate din lume şi unde 80% din populaţie se alimentează din ajutoare umanitare, conflictul armat este, fără îndoială, o catastrofă despre atrocitatea căreia dau seamă câteva mărturii.

În acelaşi timp, Israelul difuzează, via YouTube, imagini ale rachetelor pe care Hamasul continuă să le trimită peste satele din sudul Israelului. Violentă oarbă în mod voluntar din partea Hamasului, violenţă forţamente oarbă din partea Israelului. Şi, încă o dată, totul opune mass-media occidentale şi mass-media arabe, în special Al Jazeera. Scrisorile primite la redacţii vorbesc despre insatisfacţia sau furia cititorilor. De ce informaţia este atât de dezamăgitoare?

Trebuie să amintim, mai întâi, că mass-media care nu au, în acest caz, decât un acces limitat la teren, nu pot nici să spună tot, nici să furnizeze toate cheile de interpretare ale unui conflict de o asemenea natură.

Primele lagăre de refugiaţi în Gaza datează din 1950! Cum se poate spune ceea ce mai mult de o jumătate de secol a construit şi distrus? Ar trebui oare să se vorbească despre originile Hamasului şi de proximitatea acestuia faţă de Fraţii Musulmani? Ar trebui oare să amintim că Ariel Sharon, care atunci răspundea de Gaza, finanţa pe sub mână moscheile Fraţilor pentru a-l contra pe duşmanul jurat Yasser Arafat şi OLP, iar apoi Autoritatea palestiniană? Ar trebui oare spus că, într-adevăr, Hamasul este cel care, pe 20 decembrie, a rupt armistiţiul? Ar trebui oare spus că, dimpotrivă, izolarea a 1,5 milioane de persoane în partea Israelului şi blocarea tuturor căilor de trecere spre Egipt, la Rafah şi Herem Shalom, au făcut imposibilă viaţa în Gaza? Se vede clar că, în acest caz, singura întrebare pertinentă este cea a legitimităţii.

În confruntarea sa cu violenţa, democraţia nu ştie decât să încerce să restabilească de partea cui se află violenţa legitimă, iar mass-media nu pot decât să se calchieze pe opoziţia dintre legitimitate şi ilegitimitate, adică să ţină un discurs de putere. Nu trebuie mai mult pentru ca acestea să fie acuzate de complicitate sau de înşelăciune, de unde rezultă violenţa reacţiilor care maschează alte constrângeri specifice informării.

Jurnaliştii sunt în primul rând în acest caz prinşi în cleşte între propria legitimitate, provenită din autonomia lor, şi aşteptările publicului lor, ceea ce explică enorma focalizare mediatică asupra conflictului palestinian. Apoi, sunt victime ale nevoii de violenţă care alimentează concurenţa între organele de informare şi de care nu se poate scăpa. În fine, sunt luaţi pe sus de starea de urgenţă şi de amplificarea emoţiei care se produc întotdeauna în detrimentul unei atitudini raţionale.

Distanţa critică, necesară înţelegerii unei situaţii atât de complexe şi căutării de soluţii mai durabile decât un nou armistiţiu, devine astfel imposibil de atins. Iar suita de imagini pe Internet e departe de a ne informa arătând ceea ce autorităţile vor să ascundă sau să mascheze pe alocuri şi contribuie mai mult ca oricând la perpetuarea pasiunilor insurmontabile şi ireductibile.